Gândurile noastre
de după
desenează flori
care înfloresc la fiecare respirație
pe toți pereții,
iar noi ne inghitim respirațiile
ca și cum ar fi ultimele.
Nu ne ajung mainile, picioarele, gurile
și inimile
de cum suflăm baloane de anticipare
pe cerul de deasupra
capetelor noastre.
Întreabă pe oricine ce e iubirea.
O să afli multe lucruri.
Cred că iubirea e conceptul care declanșează cele mai multe reprezentări în lume. Iubirea, dumnezeu și moartea, cei trei stâlpi ai imaginației umane, care se află în continuă mișcare.
Iubirea e ceva dinamic. Mișcă-te cu ea. Nu rămâne în urmă, nu alerga. E un dans tare fin în oftat și senin.
Întreaga lume palpită pentru a câștiga premiul pentru cea mai bună definiție a iubirii. Tot ce ne înconjoară face sub o formă sau alta rapel la iubire, marele premiu. E peste tot. Marea promisiune. Punctul de finish. Împlinirea. Răsplata. Fructul interzis. Everybody only wants to be loved și oricât de stupid ar părea, chiar așa e.
La grădiniță prima întrebare pe care ți-o pune unchiul ăla (da, ăla care te întreabă ce ai tu sub fustiță) este Șiiii, îți place de cineva? Ca și cum nu ești acolo pentru a învăța reguli sociale, dinamici, colectivitate, ci pentru a te îndrăgosti. Iar ție firește că îți place. Și de Cosmin și de Miki. Prinde contur, prinde poveste. Prinde exact aerul ăla de mister și de secret care o potențează până la absurd. Așa că în școala generală nu poți să dormi noaptea visând, visând, visând. Apoi crești și ai fluturi în stomac. Nu mănânci cu zilele. Nu dormi. Te plimbi pe unde s-ar putea să dai peste orice îți imaginezi tu că se cheamă iubire. E ceva magic, absolut fabulos. Ce bine arăți, ce lumină, ce păr, ce ochi. Iar tu nici nu concepi că ai putea verbaliza tot ce ți se întâmplă. E atât de bine că există asta pe lume. În bula asta vreau să trăiesc. Ce bine că am crescut și că pot să simt lucrurile astea. Nimeni nu simte ca mine, nimeni. Iar dacă simte, e complet altfel. Ți se deschide pieptul și devine mare-mare, atât de mare că ar putea înghiți cerul și tot ar mai vrea.
De la sânul fecund al vacii iubirii se tot suge de când lumea. Cu toate cântecele, cu toate cărțile, cu toate reclamele, cu vacanța aia care o să reaprindă orice e de reaprins între voi, cu excursia, cu epilatorul care o să îți facă picioarele atât de fine încât soto apare El, sufletul pereche. Cu pompa de muls care o să îți lase timp liber pe care să îl petreci cu persoana iubită(cu/alături?), cu promisiunea că odată ce ai bifat toate căsuțele superbe ale hetero normativității, abia atunci vei fi pe deplin fericit. Vei fi ajuns acolo. Acolo unde toată lumea ajunge într-o formă sau alta.
Pentru că iubirea e o linie de finish, nu-i așa? E un scop, nu e o experiență.
Te căsătorești, încep să îți scrie colegi de generală cu care nu ai mai vorbit de jdemii de ani, și știi că ajuns acolo. Că ai intrat în rândul lumii. Că dintr-odată pare că ai prins schepsisu ăsta cu viața. Ești om mare, sau cam așa ceva.
Ce stupid. Pornești la drum cu toate speranțele că iubirea ta o să fie unică, o să vă iubiți până la adânci bătrâneți sau până ce moartea vă va despărți – că e mereu cu un mare-mare The End – și fix în ziua aia afli că nu e nimic special. Că doar ai bifat. Că ești ca ceilalți. Că te vei trezi într-o zi întrebându-te ce dracu fac?
Apropo, cum e mai bine cu sau alături de persoana iubită?
Hai, bine, fie, nu întreba ce e iubirea, întreabă numai ce înseamnă iubirea?
Serios, întreabă-ți cel mai bun prieten ce e iubirea. Sau dacă ai curaj, întreabă-ți iubitul.
“Nu știu, pur și simplu îl iubesc!”
“Nu pot trăi fără el”
“E așa…îmi pasă, vreau să îi fie bine”
“E viața mea”
“Aș face orice pentru el”
Toată lumea o să menționeze mai devreme sau mai târziu conceptul de iubirea necondiționată care e undeva între budism și creștinism, o struțo-cămilă din care toată lumea se îndoapă cu nesăț, dar despre care nimeni nu știe cu ce se mănâncă. În special pentru că aparținem speciei care se delectează cu a-i umili pe cei pe care îi consideră inferiori. Sau e și iubirea asta o chestie de clasă? S-ar putea, din moment ce acest concept de iubire necondiționată vinde foarte bine. Am auzit și eu de piramida lui Maslow și știu foarte bine că iubirea e undeva spre vârf, nu acolo jos unde îți e foame.
De ce vinde bine iubirea? Păi nu validează ea, mânca-o-ar mama, toate relațiile toxice? Îl validează pe îl iubesc și nu pot să plec. Validează Am rămas atâția ani, firește că-l iubesc.
Și, doamne, câți au încercat să îmi explice mie care e treaba asta cu iubirea necondiționată, cum te apropie de dumnezeu, cum îți acordă așa o mare libertate de a exista alături de ceilalți oameni, cum vom trăi și bălti cu toții în oceanul de iubire necondiționată și unde, dacă mă întreabă cineva, nu se întâmplă nimic. E liniște. Pauză. Somn.
Mi se pare pervers de-a dreptul halul în care ne folosim de iubire ca motivație, explicație, ca un punct bine poziționat în polologhiile vieților noastre. A făcut-o din dragoste. Îți spun asta doar pentru că te iubesc. Dacă nu te-aș iubi, nu te-aș certa. Te iubesc atât de mult încât o să schimb orice consider eu că e în neregulă cu tine, ori nesănătos pentru tine pentru ca la final nici tu și nici eu să nu ne mai recunoaștem. Ce poetic, ce frumos. Te iubesc atât de mult încât o să-ți spun ce să faci de fiecare dată când am ocazia. Te iubesc atât de mult încât o să te cresc ca pe un copil mic pentru că numai așa știu eu ce înseamnă iubirea. Te iubesc cum am văzut la alții pentru că îmi e lene să mă întreb. Te iubesc ca la mine acasă unde doare și știu să mă adaptez la. Important e să trageți amândoi la același jug. Că jugul contează. Asta unește oamenii. Să trecem cu toții prin același căcat. Acolo zace iubirea: între două înmormântări și un avort, acolo e ea. Și tre să treci prin foc și sabie ca să ajungi la cea mai profundă formă de agregare a iubirii.
Nu asta ne învață tot ce ne înconjoară? El o iubește pe ea și ea are altă treabă. Așa că fraierul se apucă și face lucruri, se dă peste cap, se duce până la capătul pământului, iar într-un final ea îl vede și se iubesc cum nu au mai iubit niciodată înainte. Iar în punctul ăsta de regulă intră genericul și nu ne spune nimeni ce se întâmplă după nunta de trei zile și trei nopți, nu? Pentru că asta tre să descoperim singuri pe propria piele.
E plin în jurul meu de oameni cu fairytale-ul pă piept. Și habar nu au ce să facă cu restul. Presupun că lucrurile vor merge de la sine, fără discuții, fără muncă, fără efort și se trezesc după într-un punct unde prăpastia dintre ei nu mai poate fi sărită nici măcar cu avânt.
Și nimeni nu se informează despre asta. Facem masterate peste masterate, dar când vine vorba de singurul lucru la care tânjim cu toții, ne dăm în fiecare relație doctoratul.
Narativa asta toxică cum că iubirea implică suferință. Că dacă iubești te doare sau ceva. Că e normal să fie greu, ce naiba, n-ai mai iubit și tu? Păi așa îți și dai seama că iubești, nu? Prin panica aia că nu răspunde. Că a zis că sună la ora cutare și nu a făcut-o, nu? Cu cât e miza mai mare cu atât e și iubirea mai mare. Însă de cele mai multe ori miza suntem noi. Ca și în îndrăgosteala de la început. E despre tine. Nu cred că există vreun moment în care suntem mai atenți la ce simțim și la ce se întâmplă cu noi decât atunci când realizăm că ne îndrăgostim. Dar eu nu cred că asta e iubirea. E într-adevăr acolo o dăruire, o dezvelire a unor statui, o vulnerabilitate aparte. O absență a fricii simultană cu cea mai mare frică din lume: dacă dispare?
Oare iubirea se simte ca și cum o ceva mai mare decât tine te-a acaparat și nu poți să te mai întorci la avatarul pe care l-ai construit cu atât de multă sârguință? Pentru mine uneori așa e. Ca o vrajă de care nu pot să scap. Carne vie în fața unui batalion de execuție. Și e bine. Mor de frică, dar e bine. Așa intră iubirea în inima mea, cu gloanțe. E magică pentru că nu ne putem opune. Ne amintește de latura noastră umană. De vulnerabilitate. De faptul că uneori suntem la degetul mic al unui altcineva și orice mic semn ne-ar pune la pământ.
Dar e despre tine și ce simți tu.
iubești atât de mult pe cât cunoști.
Nimeni nu citește. Nimeni nu se întreabă. Serios, întreabă pe oricine ce e iubirea. Sigur, avem cu toții un răspuns, că ar fi rușinos să nu. Ascultă răspunsul ăla. O să vezi limitele, o să vezi posibilitățile. Ce e iubirea? Cum îți dai seama că iubești? De unde știi că iubești și că nu e altceva.
Ce ar putea fi? Anxietate, dependență, obsesie, încăpățânare, egoism, pattern, frică de moarte, frică de viață, frică de singurătate, frică de a sta cu tine, frică de nefericire, frică de a nu experimenta și tu din acest fruct căruia i se face reclamă pe toate drumurile și pe care îl numim generic iubire. Iar când dai toate astea la o parte și ești sincer tu cu tine fără să știe nimeni altcineva, ce rămâne?
Mie îmi plac locurile mici
În care se întâmplă minuni
Și unde poezia nu costa mai mult
Decât un zâmbet
Sau o țigară.
Atunci când plouă lumea devine cel mai steril mediu pentru mine. Nu pentru că nu o înțeleg, ci pentru că îmi e inima cât un purice la gândul că sunt singura de pe stradă care se întreabă de ce oamenii cu umbrele nu îi iau pe oamenii fără umbrele sub umbrelele lor.
Citesc cu sufletul la gură.
Imi e frică să nu te trezești
De la tusea mea,
De la zgomotul străzii.
Tresar de fiecare dată când pisica
Se răsucește pe partea cealaltă.
E așa de liniște
Încât ma uit la ceas să mă asigur
Că timpul nu s-a oprit în loc.
În cameră plutește o lene dulce
Ca o cireașă amară. Așa de dulce.
Jaluzelele se aud cum cântă
Ca niste clopoței de vânt.
Respir în sfârșit.
E cald, iar sufletul meu parcă iese din piele
Și mă ia la tăvălit
Jucăuș
Ca un copil în vacanță.
Pereții moțăie.
Pisica moțăie.
Ușile dorm niciodată închise.
Mă gândesc la tine ca și cum
Te-ai afla pe un alt continent.
Departe.
Ma scufund în acest dor.
Între mine și tine sunt 5 metri.
Eu zac pe canapea și mă perpelesc
De dorul tău.
Sunt un observator invizibil.
Un hoț ce a intrat într-o casă,
Iar în loc să fure
Se pune pe privit.
Din tramvai văd o femeie la volan care bea cafea și își șterge transpirația de pe fata. Are ochii bulbucați într-o încercare de a-i ține deschiși.
Pentru o clipa, din care eu sorb ca un rechin hămesit, privirile ni se întâlnesc. În ochii ei se ascunde, speriat și somnoros, un copil.
Zilele trecute a avut loc Gala Premiilor Gopo la Teatrul Național București, gala care a iscat un imens scandal în mediul online și nu numai.
În loc să se discute despre cei premiați, sau să ne îndreptăm atenția către cinematografia românească, întreaga elită românească (și rog să citiți orice cuvânt pretențios pe un ton ironic) este scandalizată de prezența pe marele teatru al țării a unui moment artistic care a avut ca suport muzical o manea. Prezența celor de la Kana Jambe fiind argumentată de faptul că muzica lor este prezentă în filmul Soldați. Poveste din Ferentari.
Acest moment a împărțit breasla în două categorii: cei deranjați până în străfundul oaselor și ceilalți, cu predilecție mai tineri, care s-au amuzat sau chiar au apreciat momentul.
Sigur că fiecare este liber să aibă orice părere despre momentul artistic. Așa a și fost. Fiecare a avut o părere. Printre primii care s-au aruncat să facă educație culturală organizatorilor au fost Mihai Mărgineanu și Aurelian Temișan. Mihai Mărgineanu a început atacul cu comentarii despre felul în care cei de pe scenă au fost îmbrăcați (referindu-se mai cu seamă la maioul purtat pentru momentul Bohemian Rhapsody), la statura lor (burțile par a fi inestetice doar la populația de etnie romă, la elite sunt un semn de inteligență), iar bias-ul în care s-a aflat l-a împiedicat de la a vedea purul adevăr și a invocat cum că publicul aplauda cu o frică moștenită de pe vremea comunismului.
Cel din urmă, Aurelian Temișan, s-a declarat oripilat, rușinat, folosind cuvinte exagerate pentru numirea celor prezenți, dar ocolindu-l de asemenea bunul simț în descrierea celor de pe scenă.
Nu voi avea pretenția unui discurs coerent în cazul acestor personalități, însă cred că se puteau comunica acest gen de păreri cu mai multă decență. Pentru că dacă susții că asta a lipsit de la premiile Gopo, decența și cultura, dar mai apoi faci astfel de declarații, cred că singurul lucru care reiese este gradul de ipocrizie care ne caracterizează, din păcate.
Domnul Aurelian Temișan, nu a ratat ocazia de a se afirma pe scena mediatică și încercat să mulgă tot ce se putea din acest moment.
Pe lângă prima declarație, a încercat și o mini-campanie de promovare a muzicii sale, arătându-le celor care l-au criticat în comentarii, că poate și el. Și poate chiar mai bine. Adaptându-și discursul la unul de mahala, ne îndeamnă la a-i asculta piesa, fără să rateze însă ocazia de a-i mai jigni încă o dată pe cei de la Kana Jambe, mai subtil de data asta(“(…)alături de țigani talentați”. Să pierdem noi o așa ocazie de publicitate?
Nevoia de a poza în formator de opinie este la ordinea zilei, pentru oricine are cel puțin1000 de like-uri la pagina sa de artist și e natural să fie așa. Tocmai din această cauză, expunerea fără considerație a astfel de opinii cred că trebuie sancționată din start. A lipsit cu desăvârșire orice respect pentru o altă ființă umană din acele declarații. A lipsit decența, validând totodată mulțimea de oameni care simte asemenea lor. Dacă scoatem din context faptul că cei de pe scenă sunt romi și cântă manele(pe scena Naționalului, oh, nu!), tot ce rămâne sunt niște oameni care își arată măiestria artistică așa cum au putut ei mai bine în acel moment, iar ceilalți au început să arunce cu pietre. Cele mai urâte pietre. De parcă cei de pe scenă nu sunt și ei oameni, poate au avut emoții, poate și pe ei i-a copleșit momentul. Dar nu, nimeni nu s-a gândit la asta. Majoritatea a presupus fără drept de apel că ei au venit ca să murdărească scena celui mai mare teatru din București.
Cel mai de condamnat lucru din tot ce s-a întâmplat la Premiile Gopo, nu este faptul că s-au cântat manele pe scena Naționalului, ci nivelul de ipocrizie și rasism pe care suntem dispuși să îl tolerăm. Aceste capete luminate fac abstracție de faptul că au fost martorii unui act artistic(care îți poate plăcea ori ba) și tratează subiectul la peiorativ. Asta nu face decât să adâncească preconcepția despre acest gen muzical, ba mai mult, judecă un gen muzical prin prisma rasismului. Cultura romă nu este peiorativă. Nici cei care au urcat pe scenă nu sunt o caricatură a unui segment muzical. Ei sunt artiști ca toți ceilalți.
E adevărat că asupra acestui gen muzical planează asocierea cu un anumit tip de comportament, ironizat și blamat de zeci de ani, dar cred că a venit timpul să nu ne mai scuzăm credințele în virtutea ideilor preconcepute. Este trist faptul că nici măcar elita nu poate ieși din cutumele rasismului. Că nu poate privi dincolo de propriile limitări. A savura sau nu un anumite gen muzical ține doar de gust și așa ar trebui privite lucrurile. Fără a (mai) deveni tributari nevoii de a băga oamenii în cutii cu o etichetă clară.
Să nu uităm totuși de valul de like-uri și share-uri de care s-a bucurat piesa lui Spike, “Manele”. Pe atunci, ne arătam cu toții mândrii de noua(?!) găselniță artistică de a critica, ce să vezi, tocmai manelele. Atunci nu mai părea deplasat sau exagerat să comentezi un gen muzical. Desigur că în piesă nu se critică o minoritate etnică, ci un tipar de comportament. Cu toate astea, refrenul este “Manele, manele!”, folosind, din nou cuvântul, în sens peiorativ.
Momentul manelelor de la Gopo a făcut ceva la care nu se aștepta nimeni și trăiesc cu credința că nu a fost ceva lăsat la voia întâmplării. A scos la iveală adevărata față a lumii în care trăim. A demascat prețiozitatea cu care ne arătăm empatici și toleranți. Totul până la manele pe scena Naționalului! Așa ceva depășește chiar absurdul lui Ionesco.
Să privim lucrurile din această perspectivă: Dacă întregul moment se întâmpla într-o piesă jucată pe scena Naționalului, cum am privi lucrurile atunci? Am aplauda cu toții în picioare(cum se cade) și am scrie recenzii pompoase despre ruperea barierelor sociale și despre încă o luptă câștigată împotriva rasismului, nu-i așa?
„Ăștia suntem, bro!”
Spike – Manele
Am să renunț la a mai face lucruri serioase.
Am să renunț la a-mi mai face treaba la muncă cel mai bine pentru că am nevoie de stimă de sine.
Am să renunț să mă mai cert pe cine a dus gunoiul.
Am să renunț să fiu perfecționistă cu lucruri mărunte
Ca spălatul chiuvetei
Sau împăturitul șosetelor.
Sau cine are dreptate.
Renunț. Nu mă mai joc.
Nu mai vreau.
Vreau poezii scrise dimineața cu primele
Ganduri încă nefiltrate.
Vreau cafea bună și tigari și muzică
Iar restul sa fie undeva în background
Fără importanță.
Vreau cărți citite pe nerăsuflate și
Holbat între patru ochi.
Și plimbari, ceai și cântat.
Restul nu există .
Restul e glumă proastă la care ne supunem
Fără sa ne dăm seama sau să ne întrebam
De ce.
Muzica e vie pentru că
Se măsoară în respirații.
Distanța de la o inimă la cealaltă
Se măsoară în respirații
înghițite, întretăiate, mascate în cuvinte
care ies abia atunci când nu le mai poti ține înăuntru.
O respirație poate salva o viață.
„Respiră adânc și numără până la zece”
Dar nimeni nu spune ce să faci cu
Aerul care rămâne înăuntru
obosit și tăcut.
„Hai, nu mă da de gol!”
Radio silence sau vâjâială?
Distanța de la o respirație la cealaltă
Se măsoară în gânduri.
Iar de fiecare gând depinde următoarea respirație.
„Gândește lucruri pozitive!”
Și nimeni nu te învață că nu e despre
Cățeluși, pisicuțe, norișori.
E despre „Nu e atât de rău ”
Și mai ales
„Nu te lua așa de tare în serios”
Serios!
Ianiri's Blog 