febra

iubitule, te-ai născut în zodia febrei.
îţi fierb oasele
în soluţii alcaline
şi ziua, dar mai ales noaptea.

mai multă chimie decât cea
care există între noi nu ştiu.
ca să mă apăr sau să te apăr de boli.

ah, tre’ să-nvaţ pe derost
ce simt acum.
ca pe o materie nouă
ca pe o poezie nouă
pe care o înveţi la gradiniţă.

ii transform pe toti oamenii
din viata mea in poezii.
mai bune sau mai rele,
mai de bine sau mai de nu.
pentru sfinti si pacatosi
si pentru ceilalti.

n-am daruri mai frumoase,
nu am trairi mai frumoase.
iar voi, nu ati fost niciodata
mai frumosi
decat sunteti in poeziile mele.
asa ca, va rog, transformati-ma in statuie.

oamenii plang dupa ce-i mai bun,
inghit juraminte,
promit marea,
iar atunci cand il ating
nu mai e ceea ce vor.
e, poate, doar moftul perfectiunii
pentru ca isi umplu
micile gauri negre
cu nimcuri
si cu ce apuca.

nu au nevoie de ce-i mai bun.
ei au doar nevoi, multe
si usor de satisfacut.

mai ştii, era o noapte ca aceasta,

tu îmi mâncai glezna cu mâna

iar eu iţi învăţam pielea pe derost.

aveai 13 ani, iar eu 17 sau mai puţin. mai ţii minte?

pe atunci niciunul nu ştia

nimic despre asta.

ce s’ zic acuma…

Mai ţii minte când ne prefăceam în hârtii şi ne dădeam foc la picioare ca apoi sa vorbim prin semne, ca surdo-muţii?

Nu.

Nici eu.  Dar ar fi fost frumos sa fie aşa.

Nu.

Nu?

Nu.

compot de mere

parcă aş călca în strachini
cu nisip
aşa, din când în când,
să-mi fie dor, să-mi pierd un gând
iar tu să mi te drăgăleşti în poală
să ne minţim că n-avem nicio boală
mai veche
de iubiri cochete.

da, eu mă ard încă la soare
şi te astept de parcă
nu te-aş fi îngânat nicicând.

Voci in lumina orbitoare. Matei Visniec.[text]

Primul:              Până şi Dumnezeu a spus sfoară! Aşa să ştii! Asta spune Dumnezeu în creieru tău ăla putred. Sfoară.

Al doilea:          Şi să mai ştii ca toate gândurile tale au fost trase pe sfoară. Tot ce ai gandit tu vreodată sunt acum ghemotoace de sfoară pe care le ascunzi în căpăţâna aia a ta.

Al treilea:          Sfoară?

Primul:              Tot ce ai iubit vreodată, nu sunt decât nişte bucăţele de sfoară.

Al doilea:          Tu gândeşti sfoară. Hai, spune sfoară. Întâi a fost Cuvântul!

Al treilea:          Şi-apoi?

Al doilea:          Apoi nu a mai contat.

abia acum scrie pe fata ta ca m-ai cunoscut.

nu ti se pare?

Tramvai seara, aproape gol.BARBATUL vrea sa se aseze langa FEMEIE.
FEMEIA: Va rog sa nu va asezati aici.
BARBATUL: De ce, ma rog?
FEMEIA: E ocupat.
BARBATUL: Dar il vad liber.
FEMEIA: Il tin pentru cineva. Sigur trebuie sa urce la una dintre statii pana cobor eu.
BARBATUL: Nu se poate. Si dumneavoastra? Toata lumea tine locuri ocupate. Unii chiar mai mult de unul. Uneori ma urc in tramvai si trebuie sa stau langa usa. Au pastrat locuri peste tot.
FEMEIA: Sigur o sa urce.
BARBATUL: Nu va mai faceti sperante, va rog. Am vazut atatea tramvaie goale pana acum, nu am urcat in atatea. Credeti ca daca cineva chiar ar urca ar mai fi goale? E o deductie simpla, ce naiba!

Pauza. FEMEIA se tot uita pe geam si in dreptul usilor la fiecare statie.

BARBATUL: Pot sa ma asez macar pana urca? Sa ii tin locul cald, cum s-ar spune.
FEMEIA: Multumesc, nu e nevoie. De ce sa ii ia cineva locul? Asezati-va in alta parte sau pe jos daca sunt toate ocupate.

BARBATUL se asaza pe jos, cat mai chircit ca sa nu deranjeze.

BARBATUL: Ma scuzati ca ma bag in seama fara scop, dar vedeti, suntem singuri in tramvai. Ma rog, daca nu-i punem la socoteala pe cei care trebuie sa urce. De cat timp il asteptati?
FEMEIA: De cand a plecat.
BARBATUL: Si de ce a plecat?
FEMEIA: Din greseala.
BARBATUL: Ah…

FEMEIA se tot uita la usi, pe geam si casca; din poseta isi scoate o oglinjoara in care se pudreaza, rujeaza si isi mai aranjeaza parul. BARBATUL nu face nimic.

FEMEIA: Dumneavoastra nu asteptati pe nimeni?
BARBATUL: De obicei, nu.
FEMEIA: Va intreb daca acum.
BARBATUL: Acum nu, nu stiu. De la o varsta nu mai conteaza pe cine astepti.
FEMEIA: Nu stiu. Astept demult, am si uitat cati ani am. Ultima data eram tare tanara. Dar cred ca tramvaiul imbatraneste, insa eu nu ma simt batrana deloc. El e inca tanar, sunt sigura.

BARBATUL nu spune nimic, doar inclina din cap neconvingator.

BARBATUL: Eu unul m-am saturat de toata prostia asta cu asteptatul. E ca si cum ai incerca sa dai timpul inapoi alergand cu spatele.
FEMEIA: Ba nu. Atata timp cat astepti pe cineva, el, intuitiv stie ca trebuie sa vina in cele din urma.
BARBATUL: Oamenii nu se intorc cu una cu doua. Ei traiesc numai pentru noi, in mintea noastra. Atata timp cat avem grija sa nu uitam nimic, ei sunt ai nostri.

Se ridica, se uita in jur, adulmeca.

BARBATUL: Incepe sa miroasa ciudat de parca a murit cineva. Nu miroase a om mort, miroase a moarta recenta. Cred ca au inceput sa moara cei asteptati in tramvai.
FEMEIA: Nu mai vorbiti asa. Eu stiu ca vine.
BARBATUL: Poate ar trebui sa ii spuneti sa nu mai vina ca aici se moare pe capete din cate-mi miroase.
FEMEIA:  Credeti?
BARBATUL: Da, da, spuneti-i!
FEMEIA: Da, asta o sa fac.. Sau mai bine..Mai bine cobor eu.
BARBATUL: Mai bine.
FEMEIA(confuza): In regula. La revedere.
BARBATUL: Plimbare placuta, la revedere.

BARBATUL ia locul FEMEII. In momentul acela intra FEMEIA 2 care vrea sa se aseze la el in brate.

BARBATUL: Nu se poate sa va asezati.
FEMEIA 2: Ma scuzati, insa nu mai e loc deloc.
BARBATUL: Stiu, dar femeii care a coborat ii pastrez un loc la mine in brate.

Lumina de pe BARBAT si de pe FEMEIA 2 se stinge, luminata ramane doar buza scenei. Din tavan incep sa cada bilete de tramvai.

Varianta de final.

In tramvai urca ANA.

BARBATUL: Ai venit!
ANA: Desigur ca am venit, dragule. Imi pare rau ca am intarziat atat.
BARBATUL: N-are nimic. Asaza-te repede, sa nu ramai fara loc.
ANA: Deja au inceput? Stiam eu ca trebui sa vin mai devreme. Mi-era si frica sa nu mi te fure cineva asteptat. Sau poate uitai ca ma astepti.
BARBATUL: Pai am uitat. Vreau sa spun ca pretind ca nu astept ci doar ma plimb cu tramvaiul. Si functioneaza, iubito! (O saruta lasand-o pe spate)
ANA: Hai sa stam, ia-ma in brate. Mi-era dor de locul asta. Cred sa noi doi am ramas aici, mai exact acolo in spate unde sunt scaunele acelea unul langa altul.
BARBATUL: Mereu le-am observat dar nu ma puteam uita mult la ele.
ANA: Nici eu nu am avut curajul sa ma asez pe vreunul din ele.
BARBATUL: Hai sa ne asezam acum!
ANA: Da, haide!

Cei doi se apropie de scaune si observa ca pe amandoua scria “Ocupat”.

ANA(dezamagita): Stiam eu ca trebuia sa vin mai devreme.
BARBATUL: Haide ca nu are nimic, putem sa stam unul lipit de altul.
ANA: Ba are, cum sa n-aiba nimic. Tu nu vezi ca am intarziat atat de mult ca nu mai avem loc sa ne iubim?

Lumina se stinge treptat pe toata scena, insa o lumina galbena lumineaza puternic cele doua scaune pe care scrie “Ocupat”